Literaturism Calatorii printre carti

Uneori, atunci cind opera despre care vorbeste un critic e slaba, opiniile lui tind sa fie mai incisive, mai ascutite, mai pline de umor si savoare. Asa ca am cumparat colectia lui Alex Stefanescu, Cum te poti rata ca scriitor. Citeva metode sigure si 250 de carti proaste.

In prefata, autorul ne spune “Cartile pe care le-am parcurs constituie un carnaval al prostiei omenesti, al prostiei care sta ascunsa in fiecare om, prost sau inteligent si asteapta sa se manifeste cu exuberanta. Imi place, recunosc, sa privesc acest spectacol, imprevizibil, pitoresc, si sa rid orgiastic. Toata viata mi-a placut sa rid, nu de cineva, ci cu cineva de ceva. Sa rid, de data aceasta, cu cititorii si, cu putin noroc, chiar cu autorii in cauza, de tot felul de combinatii de cuvinte care seamana cu literatura, dar nu sunt literatura.”

Toate astea suna frumos. insa exista riscul subiectivitatii. Adica, eu unul, literaturist amarit cu putine stampile pe pasaport ce sunt, n-as vrea sa ma apuc sa fac haz ca un snob de cartile altora, fara sa am habar. Daca totusi avem de-a face cu niste carti discutabile? N-ar fi prea frumos din partea noastra sa dam cu ele de pamint in ultimul hal, nu?

Ei, din fericire, tot Alex Stefanescu ne asigura ca: “Nu intimplator am lasat deoparte cartile doar mediocre, anoste, nerelevante si le-am preferat pe cele de o stupididate expresiva. Sunt si exceptii, consemnez uneori si ceea ce este doar lipsit de relief si usor de uitat, dar in prim-plan aduc de cele mai multe ori prostia spectaculoasa”. Punct in care am rasuflat usurat, am citit vreo citeva pagini ce mi s-au parut atunci promitatoare si am cumparat cartea. Fatalitate.

Daca vrei sa scrii despre literatura spectaculos de slaba, daca vrei sa o critici, nu ai de ales. Ai face bine sa fii al naibii de amuzant si sa poti tu insuti sa nu iei lucrurile in serios. Altfel, cititorii se-ntreaba pe buna dreptate cu ce naiba s-au ales din cartea ta. Iar Alex Stefanescu, desi are gusturi excelente (atit in materie de ce literatura proasta gaseste cit si, din cite imi dau seama, in criteriile dupa care o evalueaza) nu reuseste sa fie amuzant decit ocazional. Si intr-o antologie cu 250 de carti proaste frecventa asta atit de redusa te scoate din minti.

Deschid cartea la intimplare si va copiez prima cronica peste care dau:

Un roman cacofonic

In replica la arhaicii psalmi, Bica N. Caciuleanu a inventat plasmii. Ca si psalmii, plasmii sunt numerotati. Spre deosebire insa de psalmi, care impresioneaza si azi prin simplitatea lor solemna, plasmii sunt complicati inutil si enerveaza. Cine ii citeste se impiedica la tot pasul de filozofari amatoristice si calambururi sibilinice.

Colac peste pupaza, autorul a asamblat plasmii intr-un … roman, pe care il defineste, cu emfaza, “deasupra - realist” (prin analogie cu “suprarealist”). Romanul, intitulat excentric Asadar, omul pneumatic, a aparut nu demult la Crigarux din Piatra Neamt. Doi scriitori relativ cunoscuti, poetul Adrian Alui Gheorghe si criticul literar Cristian Livescu se mobilizeaza sa acrediteze in constiinta publicului aceasta constructie epico-lirica prolixa si greoaie, cu pretentii de originalitate.

Adrian Alui Gheorghe pretinde ca “Bica N. Caciuleanu prinde, cu gratie, fluturi”. Poate ca prinde fluturi, la propriu, in weekenduri, cind iese la iarba verde, dar in literatura nu prinde nimic, nici macar musculite. Cit priveste gratia, de unde gratie, intr-o carte plina de obcuritati si stridente, de jocuri de cuvinte chinuite, de enunturi apodictice lipsite de acoperire in idei? Sa citim impreuna:

“Fiecare-si extrage energia cinetica din Oriunde, dar daca l-ai schimbat din nestiinta pe Oriunde, atunci fiecare isi va fi incetat existenta!

Asa-deci, care pe vremea aceea lucra la dezmembrarea numerelor, urmarindu-i miscarea buzelor, a ramas perplex, o vreme, in starea existentiala, depresurizat… piele si os”

“o stabilitate relativa a sistemelor si, de asemenea, o unitate relativa a toate, unde mimetismul se conjuga ca manifestare a atractiei spre un altceva pina la identificare, pina la uniunea cu acesta, fiind atractia catre unicitate!”

La rindul lui, Cristian Livescu pretinde ca romanul “delecteaza prin marea lui gratuitate, indemnind la reflexie pe seama resurselor onirice ale genului”. Dar gratuitatea nu poate fi mare sau mica. Poate, doar, sa fie sau sa nu fie. Pe de alta parte, la ce ne ajuta sa reflectam pe seama resurselor onirice ale genului? Romanul lui Bica N. Caciuleanu tot neizbuitit ar ramine, oricit am reflecta.

Inventatorul plasmilor a avut grija sa desparta printr-un N prenumele sau, Bica, de numele de familia, Caciuleanu, pentru a evita o cacofonie. Este o dovada de delicatete din partea sa, de atentie fata de semeni. Putem presupune deci ca Bica N. Caciuleanu este, in viata de fiecare zi, un om agreabil, care merita privit cu simpatie. Ca autor insa nu convinge. “Romanul” sau este in intregime, la figurat vorbind, cacofonic. Nici 1000 de N nu l-ar putea salva.

Am incheiat citatul. Si acum sa recapitulam. In primul rind, Alex Stefanescu ne-a promis ca va fi amuzant. Eu unul am fost prea ocupat sa ma simt penibil in timp ce citeam chestia de mai sus ca sa zimbesc. Si nu datorita textului care arata, intr-adevar, monstruos de slab.

Speram ca autorul nu va fi scortos cind trateaza carti de doi bani pe care orice student putin mai rasarit de la Litere poate sa le faca praf in citeva fraze. Nope, am avut parte doar de exprimari “sibilinice”. Chiar asa, voi stiati ce inseamna cuvintul asta? Eu n-am auzit pina acum de el. Daca sunteti ca mine, hai ca va astept sa mergeti pina la dictionar si sa va lamuriti.

Gata? Asa, bun. Si dupa aceasta excursie prin lexicul limbii romane, sa revin la promisiunile autorului. Mai era una care ma interesa foarte tare si anume, ca nu se va lua de oamenii astia in mod personal, ci doar de cartile lor. Cum vi se pare “gluma” aia de la sfirsit, cu numele autorului? Adica, daca tot e atit de slaba cartea, nu putea sa apara acolo ceva despre carte in sine, fara sa referirea directa la numele celui care o scrie? Parca m-as fi intors in clasele primare …

Am citit putin peste jumatate din cronici (n-am mai rezistat dupa aceea, imi pare rau). Insa pina unde am ajuns, am dat peste trei cazuri in care A. Stefanescu le spune unor femei echivalentul mai mult sau mai putin voalat al unui “esti frumoasa, dar la scris …”. Mi se pare doar mie sau asta intra deja in domeniul grosolaniei?

In fine, sunt foarte dezamagit de cartea asta. Chiar m-a intristat. Imi pare rau ca un om cu capacitati intelectuale care se pot vedea din avion isi iroseste timpul incercind sa fie amuzant pe seama unor scriitorasi de mina a opta. Si nici macar nu-i iese :(

Desi am cam strimbat din nas spre prima parte, Poemele cu tatuca, (chiar daca si ele sunt scrise bine), restul poeziilor din cartea lui Claudiu Komartin, Un anotimp in Berceni, m-au cam dat pe spate, pina in punctul unde era sa cad de pe scaun. Am stat si eu un timp, nu prea mult, prin Berceni si pot sa va spun ca numai turism n-a fost :)) Dar cred ca asta m-a facut sa inteleg putin mai bine de unde sa apuc volumul asta. Macar cu atit sa ma aleg si eu.

Asadar, pentru simbata asta norocoasa:

Claudiu Komartin - Cinci zile

Azi m-am trezit stiind totul
desi as fi preferat orice altceva:
sa respir normal macar o gura de aer
sa pot sa rostogolesc un gind bun intre peretii craniului
hainele de pe mine sa nu miroasa a transpiratie si mucegai
in cap bubuiturile se-ntetisera
nu doar petarde si artificii, cum se intimpla pe-aici de craciun
era ca si cum cineva ar fi lovit isterizat
cu pumnii intr-un borcan mare si gol

de cinci zile, stiu:
sunt plicul cu anthrax pe care-l primesti intr-o joi la birou
sunt schimonoseala ta de invidie
sunt o lama de ras tinuta sub limba
sunt tot ce-ti place, tot ce-i cancerigen si obscur
iti vei aduce aminte de mine, omule din supermarket?
sunt un nimic si ma cred dracul gol
sunt tusea seaca de care nu mai scapi
sunt rautatea si ura anului 2005

de cinci zile febra si singuratate
de cinci zile numai porcii valseaza noaptea
inainte ochilor mei inrositi de nesomn
si ceai fierbinte, si o flegma groasa, pustiitoare
curgindu-mi prin trupul chircit intre asternuturi
de cinci zile bratele mele subitate
se intind meschin catre nimeni

fiindca eu sunt nimeni
si lumea este imparatia mea.

Dictionarul Mara mi-a placut, m-a facut sa ma gindesc la niste lucruri pe care poate nu le-as fi bagat in seama in momentul asta al vietii mele (numai la copii nu-mi sta mie gindul :)) ).

Dar oricit de departe as fi de subiect, m-a facut sa inteleg putin din cum se simte un cuplu, din cum functioneaza el in momentul lui cel mai greu, dupa primul copil. Iar realitatea, oricit de prozaica ar fi ea, e mereu difuza prin lupa unui poet (bun) si eu unul am o mare nevoie de neclaritatea asta. In fine, am simtit ca sunt in lumea lui Coman si asta mi-a placut, nu e putin lucru. Si acum, poezia:

Dan Coman - patul

intr-o noapte m-am hotarit sa merg la spital
pentru a o mai incuraja pe tlinda
(urmele de milumil ajungea acum pina sub pat)

am luat cu mine si doi prieteni dar astia se jucau mereu
se ascundea dupa perdele si imitau
glasurile isterice ale asistentelor
il ademeneau pe portar cu miros de compot
lasau respiratia sa li se inmoaie intre dinti
apoi o scuturau pe hol
pina ieseau resturile de orbit din ea

am trecut insa de toate obstacolele
am ajuns cu bine in salonul noua

erau aici mai multe femei care innoptau cu fetele-n miini
puteam sa le privim nestingheriti caci somnul lauzelor
e fara fisura
ne imbrinceam la vederea cite unui picior iesit de sub plapuma
erau firicele erotice acolo
erau si citeva burti cazute din pijama
putin intr-o parte
asa, ca niste suvite rebele din anii 60

ne distram descoperind parti din burtile noastre
chicoteam
prietenii mei ramineau tot mai mult
cind la un pat cind la altul

ultimul pat pe linga care-am trecut
am trecut singur
pina la patul tlindei
era cale de o jumatate de ora
asa mi s-a spus
nu si ca era atit de cald

era foarte cald si eu inaintam tot mai mult
inspre cealalta parte a salonului

inspre locul acela bine camuflat de o gresie ingalbenita
peste care cadea uneori supa de pui

am tot mers, n-am simtit oboseala

ma mai opream sa beau cola, ma mai gindeam la mara
si uneori intorceam capul
dupa lauzele adincite in somn

cind am facut asta ultima data
n-am mai zarit nimic

ce-ar merge acum o cafea, mi-am spus
dar de-acum nici un pat
nimic care sa-mi indice daca merg bine ori ba

stiam doar ca in curind trebuie sa ajung la un rododendron

rododendronul despartea natural salonul noua in doua

dincolo de el era patul tlindei

am tot mers si am tot mers si am trecut si
de rododendron

cola se incalzise, de fumat nu mai aveam ce fuma
iar lumina neonului nu ajungea deloc in partea aceasta

in partea aceasta a salonului era liniste multa
si de-aici degeaba ma tot ridicam pe virfuri
si degeaba ma tot uitam inapoi
nu se mai vedeau nici usa
nici lauzele, nici prietenii
cu care atit m-am distrat

cind am intors capul l-am intors brusc
si-atunci am zarit patul

era sus, foarte sus, aproape ajungea la tavan
atirna de el o scarita din fringhie
cind cineva deschidea usa si intra in salon
fringhia se misca intr-o parte

m-am prins cu usurinta de scarita si am inceput catararea
pe la jumatate m-am oprit caci un fluture de noapte
tocmai depasea un fluture de zi
minunata manevra lui, intr-adevar

tlinda! tlinda! am strigat de citeva ori
dar nu mi-a raspuns nimeni
si nimeni pe toata intinderea patului
doar o pata proaspata de cafea

m-am asezat turceste aici si de aici am putut privi
in intregime salonul
se vedeau in departare celelalte paturi si se vedeau prietenii mei
fumind ascunsi dupa rododendron

le-am facut semne dar n-au observat

usa nu se zarea nicaieri
desi de citeva ori am auzit-o scirtiind
si am vazut cum tot cite-un pat ramine gol

eram cu adevarat obosit dar stiam ca pentru tlinda
nu e incurajare mai mare decit sa maninc

asa ca am scos un pachetel din noptiera, l-am asezat pe genunchi
si-am inceput sa mestec fara pic de graba
priveam cu mare impacare in departare
undeva foarte jos

acolo se trezea lumea

acolo incepea vizita de dimineata

acolo tlinda isi descheia al doilea nasture de la capot
tragind cu ochiul la celelalte lauze
si intocmai cum ele isi scoteau sinul
doar foarte putin isi scotea si ea din halat
sticluta de milumil
si doar cu un singur brat ridica usor-usor
capul marei inspre tetina

Pe undeva, nu mai stiu pe unde, citeam ca Blaga ar fi primit o nominalizare la premiul Nobel in 1959. Cind s-a intimplat asta, comunistii au trimis niste reprezentanti care sa se opuna nominalizarii. Asta pentru ca Blaga a fost, din 1947 si pina la sfirsitul vietii lui un “element periculos” caruia nu i s-a publicat altceva in afara traducerilor. Nu stiu cit de mult a contat gestul partidului, cert e insa ca Blaga n-a cistigat.

Si, desigur, dupa ce a murit a fost recunoscut ca poetul nemaipomenit ce era (de parca avea nevoie de asta din partea lor). La doi ani dupa moarte i se publicau postumele. De-abia atunci nu mai era periculos. E trista istoria asta pe care eu, ca turist literar ce sunt, n-o stiam. M-am gindit ca poate v-ar interesa si pe voi.

Si acum sa ma intorc la ce-am citit. Am citit doar volumele publicate in timpul vietii. Peste citeva saptamini sper sa ma intorc si la cealalta jumatate a creatiei lui (cam asta e raportul, cantitativ vorbind). Le iau pe rind si am sa spun citeva vorbe despre fiecare.

Primul volum se numeste Poemele Luminii si, desi mi se pare uneori putin prea pastoral descopar in el ceva ce-am regasit cu placere in fiecare dintre perioadele sale. Satul e pentru Blaga un spatiu cu totul diferit decit pentru oricare alt poet roman am citit pina acum.

Sigur, e un loc deosebit de frumos (si chiar asa e, sau cel putin asa era atunci). De aici izvoraste partea pastorala de care ziceam. Dar dincolo de asta satul e un spatiu in care iti poti intelege mai bine limitele, finalitatea, sensul existentei. Sau chiar daca nu le intelegi, esti intr-un fel sau altul mai aproape de ele. Bunaoara:

Pamintul

Pe spate ne-am intins in iarba: tu si eu.
Vazduh topit ca ceara-n arsita de soare
curgea de-a lungul peste miristi ca un riu.
Tacere-apasatoare stapinea pamintul
si-o intrebare mi-a cazut in suflet pina-n fund.

N-avea sa-mi spuna
nimic pamintul? Tot pamintu-acesta
neindurator de larg si ucigator de mut,
nimic?

Urmeaza Pasii Profetului, care mi se pare mai bun decit cel dinainte. La fel si in continuare, cu In marea trecere si Lauda Somnului, poezia lui devine din ce in ce mai ascutita, mai intensa, mai grava, mai solemna. Apoi insa, La cumpana apelor si La curtile dorurilor mi se par cele mai putin reusite dintre volumele lui. Nu stiu de ce, tonul se schimba, parca devine confortabil cumva si din nou aluneca spre descrieri prea afectate. Nu stiu cum pareau poeziile astea atunci cind le scria insa pentru mine au ceva desuet in ele, ceva ce nu mai functioneaza asa cum ar trebui dupa cincizeci de ani. Insa am ramas cu destula poezie foarte buna din primele volume incit sa nu ma deranjeze prea tare scaderea asta in intensitate.

E trist ca dupa aceea Blaga a fost ingropat de comunisti si a ramas, intr-un fel, asa. M-am dat peste cap de trei ori doar pentru a gasi o carte cu poeziile lui in librariile Bucurestiului. Pe cind alti poeti (ma gindesc la cineva anume, nu spui tine) umplu rafturile cu volumele lor, nici pe departe la fel de reusite. Oh well …

Nu vreau sa mai palavragesc mult, desi imi dau seama ca e cam nedrept sa expediez citeva volume deodata, asa, pe nemestecate. As mai avea si altele de spus despre ele, dar cred ca nu ar trebui sa vorbesc prea mult. Sunt sigur ca fiecare are o intilnire cu totul diferita cu Blaga. Si va recomand si voua sa incercati daca n-ati facut-o deja si sa-mi spuneti cum l-ati gasit.

Intrebare: Ce apare duminica, aproape in fiecare saptamina?
Raspuns: Poemul de simbata al turistului literar. :))

Tot Blaga. Desi o fi fumata pentru unii, mi-a placut foarte mult, asa ca n-am sa ma abtin. Am citit toate volumele pe care le-a publicat in timpul vietii si cred ca ma voi opri aici pentru moment. Am sa scriu un post despre toate volumele sale, desi e cumva nedrept, dar nu cred ca as putea scrie despre fiecare dintre ele in parte.

Autoportret

Lucian Blaga e mut ca o lebada.
In patria sa
zapada fapturii tine loc de cuvint.
Sufletul lui e in cautare
in muta, seculara cautare
de totdeauna,
si pina la cele din urma hotare.

El cauta apa din care bea curcubeul
El cauta apa,
din care curcubeul
isi bea frumusetea si nefiinta.

Cu destul de mult timp in urma, toata blogosfera arunca premii in stinga si-n dreapta, si vad ca doua suflete generoase, capricornk13 si zum, s-au gindit si la mine. Multumesc dragelor, sunteti prea, nu stiu cum sa spun, generoase. Adica hai ca la un bronz indrazneam si eu sa sper, (desi eu credeam ca-s la nivelul de tinichea or something), dar chiar aur? Sunt flatat :)

Ei, iar acum trebuie sa ofer si eu aceasta plachie placheta unora dintre blogurile mele preferate. Sa fie: ionuca, white noise, dreaming jewel, vera, luiza, teroristei, lui pobby, ameer, to-morrow si celor doua domnisoare care m-au premiat, nu ca sa facem vreo coterie, ci pentru ca-mi plac blogurile lor. Serios :)

Au iesit 11. Ce sa-i faci, greu cu aritmetica. Oricum, ajunge cit ne-am tot premiat unii pe altii. Gata, la munca! :)

PS: O sa scriu si poemul putin mai incolo.

Sa nu credeti c-o sa trec peste restantele pe care le-am strins in ultimele saptamini. Si sa stiti ca desi nu am avut puterea sa scriu, n-am stat deloc degeaba. Asadar, va voi vorbi in curind despre Grosan, va voi vorbi si despre Michel De Montaigne, voi vorbi si despre Alex Stefanescu. Am inceput multe carti in perioada asta, m-am plimbat mult, cu alte cuvinte. Ca doar de-aia sunt turist si de-aia e vara.

Dar inainte sa vorbesc despre toti cei de mai sus, saptamina asta i-o voi dedica lui Blaga. Am citit pina acum, in ultimele saptamini, primele 4 dintre volumele lui: Poemele Luminii, Pasii profetului, In marea trecere, Lauda somnului. E din ce in ce mai bun. Ultima dintre ele e una dintre cele mai emotionante carti pe care am citit-o vreodata.

Asadar:

Pan

Acoperit de frunze vestede pe-o stinca zace Pan.
E orb si e batrin.
Pleoapele-i sunt cremene,
zadarnic cearc-a mai clipi,
caci ochii-i s-au inchis - ca melcii - peste iarna.

Stropi calzi de roua-i cad pe buze:
unu,
doi,
trei.
Natura isi adapa zeul.

Ah, Pan!
Il vad, cum isi intinde mina, prinde-un ram
si-i pipaie
cu mingiieri usoare mugurii.

Un miel s-apropie printre tufisuri,
Orbul il aude si zimbeste,
caci n-are Pan mai mare bucurie,
decit de-a prinde-n palme-ncetisor capsorul mieilor
si de-a le cauta cornitele sub nastureii moi de lina.

Tacere.

In juru-i pesterile casca somnoraoase
si i se muta-acum si lui cascatul
Se-ntinde si isi zice:
“Picurii de roua-s mari si calzi,
cornitele mijesc,
iar mugurii sunt plini.
Sa fie primavara?”

Un om s-apleaca peste margine

M-aplec peste margine:
nu stiu - e-a marii
ori a bietului gind?

Sufletul imi cade in adinc
alunecind ca un inel
dintr-un deget slabit de boala.

Vino sfirsit, asterne cenusa pe lucruri.
Nici o carare nu mai e lunga,
nici o chemare nu ma alunga.
Vino sfirsit.

Pe coate inca o data
ma mai ridic o schioapa de la pamint
si ascult.
Apa bate-ntr-un tarm.
Altceva nimic, nimic,
nimic.

Epilog

Ingenunchez in vint. Mine oasele
Au sa-mi cada de pe cruce
Inapoi nici un drum nu ma mai duce
Ingenunchez in vint:
Linga steaua cea mai trista.

Paradis in destramare

Portarul inaripat mai tine intins
un cotor de spada fara de flacari.
Nu se lupta cu nimeni,
dar se simte invins.
Pretutindeni pe pajisti si pe ogor
serafimi cu parul nins
inseteaza dupa adevar,
dar apele din fintini
refuza galetile lor.
Arind fara indemn
cu pluguri de lemn,
arhangheli se pling
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul Sfintului Duh,
cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea ingerii goi
zgribulind se culca in fin:
vai mie, vai tie,
paianjeni multi au umplut apa vie,
odata vor putrezi si ingerii sub glie,
tarina va seca povestile
din trupul trist.

Elegie

Tremura aceeasi apa si frunza
la bataile aceluiasi ceas
In ce tarim si-n ce somn te-ai oprit?
Cereasca subt ce iarb-ai ramas?

Se revarsa in mine drumurile
toate pe cari ai umblat.
Oglinda-ti mai pastreaza chipul
si dupa ce-ai plecat.

Fara gind, fara-ndemn, fara glas
cu mineca sterg ochiuri ude.
Un vecin prin zidul meu aude
rabdarea neagra a aceluiasi pas.

Cetire din palma

La patruzeci de ani - in asteptare
vei umbla ca si-acum printre stele triste si ierburi
la patruzeci de ani sugrumindu-ti cuvintul
te-i pierde in tine - in cautare.
Prin ani un vint o sa se tot alunge subt cer,
vei minca miere neagra si aplecat vei tacea.
La patruzeci ca pe-un tarm vei ajunge
unde fara-ncentare
vei astepta sa vie la tine celalalt tarm,
jaf vesnic voindu-te pentru pasari
din cealalta zare.
Pe spatezeci si sapte de uliti
vei umbla descult si cu capul gol
ce saminta n-a fost in desert aruncata?
ce lumina n-a fost in zadar cintata?

Incheiere

Frate, o boala invinsa ti se pare orice carte
Dar cel ce ti-a vorbit e in pamint.
E in apa. E in vint.
Sau mai departe.

Cu foaia aceasta inchid portile si trag cheile.
Sunt undeva jos sau undeva sus.
Tu stinge-ti luminarea si-ntreaba-te:
taina traita unde s-a dus?

Ti-a mai ramas in urechi vreun cuvint?
De la basmul singelui spus
intoarce-ti sufletul catre perete
si lacrima catre apus.

Tacutele dimineti sau tacutele nopti
e un sold e o pulpa e o pantera
incerc sa-ti prind umerii servindu-ma de o vioara
ca de o plasa de fluturi
dar daca parul tau suna e pentru ca viseaza
daca pleoapa ta infloreste e din cauza vintului
daca mina ta urla este pentru ca e noapte
daca urechile tale drom e pentru ca sunt flaminde
daca pantofii tai rid e pentru ca se gindesc
si umerii tai daca zboara e poate pentru ca e foarte tirziu

Daca mina ta tace e pentru ca este o scoica
daca vinele alearga e din cauza matragunei
daca pulpa asculta e pentru ca mai sunt frunze
daca singele spumega e vina umbrelor

Daca mina ta tipa e pentru ca moare
daca umbra ta filfiie e pentru ca arde
daca unghia sta pe perdele e pentru ca sunt violete
daca piciorul tau necheaza e din cauza norilor
daca plaminii atipesc e pentru ca e intuneric
si umerii tai daca sugruma
e cu siguranta din cauza arborilor

Gellu Naum - Tacutele dimineti

Am incercat sa citesc Slaughterhouse 5 a lui Vonnegut. N-a mers. M-am plictisit de moarte. So it goes.

Observ, de citeva carti bune incoace, ca felul meu de a gusta literatura nu mai e tocmai acelasi. E greu de zis ce s-a schimbat si de unde porneste, dar lucrurile nu mai sunt la fel. In principal, am inceput sa fiu cu ochii in patru la tot ce inseamna stil, cuvinte, sunetul propozitiilor, imagini, constructie a personajelor, narativ. Ce a inceput sa fie tot mai putin important pentru mine sunt ideile pe care textul le propune.

Ca sa explic mai bine ce vreau sa zic, sa iau exemplul cartii asteia, Oblomov. Desi personajul principal imi seamana, desi multe din intrebarile pe care si le pune el mi s-ar potrivi destul de bine si mie, refuz sa ma asez in locul lui si sa incep sa cred ca romanul asta e despre mine. Ce fac in schimb e sa-l privesc pe el, pe Oblomov, si sa imi pun acele intrebari, insa numai in ce-l priveste pe el.

Revenind. Personajul principal, omonimul romanului daca vreti, e un boier. Sigur, nu e tocmai atit de instarit pe cit ne-am astepta sa fie un boier rus, familia din care provine nu e renumita pentru rafinamentul sau clasa ei, dar asta nu-i schimba omului titulatura. E boier de la un capat la altul, indiferent de detaliile amintite mai sus si de altele.

Dar boier cum e, Oblomov are o problema. Si in fiecare moment al romanului, pe fiecare pagina, problema asta ramine alaturi de el si nu-i da pace. Problema lui, singura dupa mine, cea care tot apare in diferite ipostaze pe toata durata cartii, e ca Oblomov e un copil. Asta insa, nu pentru ca e infantil, ci mai degraba din pricina ingenuitatii lui, a unui fel de inocenta alaturata insa, in mod tragic, unei temeri ingrozitoare de a trai.

In prima din cele patru parti ale romanului, il gasim pe Oblomov in camera sa, in murdarie, in umbra, in singuratate. Oblomov insa se tolaneste intreaga zi pe divanul sau, nederanjat de incaperea teribil de neingrijita:

“Pe pereti, in jurul tablourilor, atirnau dantele de ate de paianjen, imbicsite de colb; oglinzile, in loc sa rasfringa obiectele, mai curind ar fi putut sluji de table ca sa insemni pe praful asternut pe ele cite ceva de tinut minte. Covoarele erau pline de pete. Pe canapea sta trintit cite un prosop ; pe masa, rar se intimpla sa nu gasesti, dimineata, o farfurie, solnita, vreun os ramas de la cina din ajun si firimituri de paine. […] Ce e drept pe etajera se aflau doua-trei carti deschise si cite un ziar aruncat iar pe birou - chiar o calimara, cu pene de scris alaturi; dar paginile cartilor deschise erau acoperite de praf si ingalbenite de vreme, se cunostea ca sunt parasite de mult, ziarul era de acum un an, iar daca te-ai fi incumetat sa inmoi o pana in calimara, cel mult din ea ar fi zburat, biziind, o musca speriata.”

Aici locuieste Oblomov. Ca un boier ce e, n-ar misca un deget pentru a schimba in vreun fel aspectul casei. Insa nici sluga sa, Zahar, “un om mai in virsta, imbracat cu un surtuc cenusiu, rupt la subsori, pe unde iesea un colt de camasa”, nu ar face asta.

Pe Ilia Ilici (caci asta e numele mic al personajului principal) il viziteaza, rind pe rind, tot felul de indivizi, intr-o serie de tablouri asa cum nu s-ar mai putea scrie niciodata. Iar asta pentru ca fiecare personaj soseste, incearca sa-l scoata pe Oblomov din casa pina te miri unde si ii povesteste acestuia cum isi petrece el timpul. Oblomov, mai mereu plictisit de vizitele astea, se gindeste ca musafirii lui nu isi traiesc cu adevarat viata, ca si-o irosesc.Toate astea se intimpla (cu mici variatiuni) de trei ori, intr-o simetrie destul de plictisitoare.

Putin mai tirziu, Goncearov incepe sa-l analizeze indeaproape pe personajul sau, dezvaluindu-ne cu ce inlocuieste el activitatea celorlalti, atit de plicticoasa in ochii sai.

Oblomov “continua sa schiteze in minte imaginea vietii sale”, traind intr-o nesfirsita reverie. Cel mai des, viseaza la felul cum isi va amenaja mosia sa, Oblomovka, unde ar fi urma sa se mute si el. Pina atunci insa, proprietarul ar vrea sa fie eliberata locuinta din Sankt Petersburg in care locuieste. Va dati seama ca e ultimul lucru pe care un tip ca Oblomov ar vrea sa-l faca.

In cele din urma, dupa destule vizite, Oblomov adoarme si viseaza. Vorba vine, de fapt e un prilej ca Goncearov sa astearna flashback dupa flashback din copilaria lui. Desi folosirea visului ca pretext pentru a prezenta imaginile astea mi-a cam strepezit dintii, imaginile “visului” sunt foarte misto construite, iar “visul” reprezinta pentru mine cel mai important fragment al cartii. Oblomov viseaza mosia sa, asa cum era in timpul copilariei sale:

“…Ilia Ilici s-a trezit de dimineata in patucul sau. Are numai sapte ani. E fericit si vesel.

Cit e de dragalas, durduliu si rumen la fata! Are obrajorii atit de rotunzi incit, chiar daca vreun stergar ar vrea sa-i umfle, sa fie ca el, n-ar izbuti.

Dadaca l-a asteptat sa se trezeasca. Incepe acum sa-i traga ciorapii; copilul nu se lasa, se joaca, da din picioare. Dadaca il prinde si amindoi rid in hohote.[…]

La masa de ceai, Oblomov intilnea o matusa batrina, de optzeci de ani, care statea la ei si o bombanea tot timpul pe jupineasa ei care o servea de la spatele scaunului, clatinind din cap de batrinete. Mai erau si trei fete batrine, rude indepartate ale tatalui sau, un cumnat al mamei sale, putin cam ticnit, si un mosier, stapin peste sapte suflete, in vizita la ei, si inca alti batrini si batrine.

Tot acest stat-major al casei Oblomov se repezea la Ilia Ilici ca sa-l imbratiseze, coplesindu-l cu mingiieri si laude: baiatul abia dovedea sa stearga urmele atitor sarutari nedorite.

Dupa aceea incepeau sa-l indoape cu franzelute, pesmeciori si frisca. […]

Era o dimineata minunata. Soarele nu se inaltase inca mult pe cer si aerul era racoros. Casa, copacii, porumbarul, balconul aruncau departe umbre lungi. In gradina si in curte, o multime de locuri umbroase te imbiau la visare si somn. Numai cimpul de secara ardea in departare ca un lan de flacari, iar riul scinteia la soare de-ti lua ochii.”

Totul e foarte idilic (evident, doar e visul lui Oblomov, despre copilaria sa). Insa ce reiese de-aici e ca rasfatul nemarginit de care se bucura la Oblomovka si frumusetea locului sunt lucruri care-l fac pe Ilia Ilici sa nu se maturizeze cu adevarat niciodata. Intreaga sa viata, de dupa plecarea la Oblomovka e o incercare de a regasi acest moment. Ceea ce majoritatea oamenilor accepta ca pierdut pentru totdeauna staruieste in mintea lui Oblomov pina la sfirsitul zilelor sale.

Intelegem ca el retine cumva atitudinea parintilor sai, a celor de la Oblomovka, de a trai viata fara a depune cel mai mic strop de efort, fara suparari, fara griji, fara carti. Goncearov merge apoi mai departe cu citiva ani, pentru a ni-l prezenta pe neamtul Stolz, cel mai bun prieten al lui Ilia Ilici. Putim cam superfluu, concluzioneaza mai apoi despre familia lui Oblomov :

De zeci de ani, ei tot fosaie pe nas, motaie si casca, rid din inima de glumele lor mucalite, taranesti sau, adunindu-se laolalta, isi povestesc ce au visat noaptea.”

In cele din urma, Zahar il trezeste intr-un din cele mai bune fragmente ale cartii, sub privirea lui Stolz, venit dupa foarte mult timp pentru a-si vizita prietenul.

Stolz e hotarit sa-l scoata pe Oblomov din letargia caracteristica. Il tiraste dupa el in stinga si-n dreapta, tragindu-l, incetul cu incetul spre normalitate. Ilia Ilici protesteaza in fata acestei vieti agitate, discuta cu Stolz, ii prezinta felul cum si-ar dori viata sa in viitor. In putine rinduri e infatisat Oblomov atit de bine. Stolz concluzioneaza, pe deplin indreptatit:

- Asta nu e viata! repeta indaratnic Stolz.
- Dar ce este atunci, dupa parerea ta?
- Este … (Stolz se gindi o clipa cautind o denumire pentru aceasta viata). Un fel de … oblomovism, spuse el in cele din urma
- O-blo-mo-vism! silabisi incet Ilia Ilici, minunindu-se de acest cuvint ciudat. O-blo-mo-vism!

Ce e si mai interesant e ca, cel putin pentru ceva timp, demersul lui Stolz reuseste. Oblomov incepe sa-si traiasca viata altfel, sa fie dinamic. Iar in momentul care vesteste schimbarea asta, Ilia Ilici face ceva pentru care Goncearov primeste din partea mea o mare ciocolata, buna de tot, cu ce vrea el:

Dus pe ginduri, scria ceva cu degetul in colbul mesei, apoi se uita la cele scrise: era cuvintul “oblomovism”

Stolz il face pe Oblomov sa promita ca va pleca alaturi de el in strainatate. Pleaca primul inainte ca prietenul sau sa fie gata. Iar Oblomov se indragosteste de Olga Sergheevna, nepoata unei familii de nobili din Sankt Petersburg, cu care Stolz insusi ii facuse cunostinta. Numele ei este celalalt lucru pe care Ilia Ilici il va inscrie in praful ce acoperea masa lui. Sunt, cumva, cele doua lucruri care-l definesc.

Ce mai ramine din a doua parte e o privire retrospectiva peste aceasta dragoste care il face pe Oblomov sa nu-si mai urmeze prietenul in calatoriile acestuia. Olga ezita initial sa se apropie de el, incepe sa se maturizeze, un proces din care reiese diferenta de netagaduit dintre cei doi. Cei doi se indragostesc insa, si focul relatiei lor rezista citeva luni. In tot acest timp Ilia Ilici iubeste la fel cum a trait mereu pina atunci: ca un copil. In finalul acestei parti, Ilia Ilici o cere in casatorie pe Olga, iar ea accepta.

Insa apoi vine partea a treia si aici, pentru mine, lucrurile o iau la vale intr-un mod nepermis. Oblomov e dintr-odata ingrozit de faptul ca ceilalti banuiesc relatia lor (care trebuia sa ramina secreta pina la anuntarea logodnei, datorita normelor societatii). Asta e si unul din motivele pentru care Oblomov ii cere mina Olgai (desi cu siguranta nu singurul). Ei, si chestia asta nu pot sa mi-o explic nici in ruptul capului. De ce omul asta atit de deconectat de “ce spune lumea”, e dintr-odata atit de preocupat de asta? Mie mi se pare ca singurul motiv e ca asta e cel mai bun mijloc pe care l-a gasit Goncearov pentru a conduce povestea in directia pe care o vrea el. Cred insa, ca ar fi putut gasi unul mult mai bun. Daca toate chestiile pe care le-am mai amintit pina aici sunt doar desuete si pot fi usor acceptate in economia romanului, constructia partii asteia mi se pare destul de slaba.

In ultima parte n-o sa va mai povestesc ce se intimpla, deja mi se pare ca postul asta s-a lungit nemasurat de mult. O sa va zic doar ca mi se pare mult prea ingramadit totul, doar de dragul simetriei in evenimente intre cele patru parti. Si am sa mai zic, in treacat, ca in ea se gaseste, dupa mine, cel mai slab capitol al intregii carti, al VIII-lea. Din fericire sunt si momente foarte bune in partea asta, in asa fel incit romanul nu devine suparator pina la sfirsitul sau.

Cred ca v-ati dat seama ca nu sunt extrem de entuziasmat de cartea asta. Sigur, nu-i deloc rea, iar partile mai anacronice poate ca nu va vor deranja deloc. La fel, poate nu va vor deranja nici felul de a discuta al personajelor, sau capitolul despre care vorbeam mai sus. In afara momentelor astora, scriitura lui Goncearov suna destul de bine si imaginile pe care le construieste sunt uneori foarte interesante. Dar, pentru mine, romanul asta nu e vreo nestemata. Insa imi pare bine ca l-am citit, cel putin pentru conceptul atit de bizar dar atit de bine infatisat al oblomovismului.