Dragostea in Vremea Holerei
De putine ori mi se intimpla sa fiu intr-atit de relaxat, atit bucuros de a citi o carte; rareori stau atit de confortabil in locul meu de turist literar asa cum mi s-a intimplat citind Dragostea in Vremea Holerei a lui Gabriel Garcia Marquez. Am capatat o pofta de nedescris de a citi si alte carti ale sale dintr-o multime de motive. De altfel, promit ca il voi vizita din nou, cit de curind.
Marquez e irezistibil in felul sau de a povesti. Si povestea in sine este facuta sa te atraga in mrejele ei, sa te ademeneasca in a urmari evolutia lui Florentino Ariza si a Ferminei Daza. Pe parcurs afli despre sutele de aventuri ale primului, despre casatoria ei nu tocmai fericita, de tot felul de lucruri care-ti atrag atentia ca iubirea nu e ceea ce pare la prima vedere. Dar Marquez te duce cu zaharelul spre a vedea totul ca pe o poveste exacerbata de dragoste. Si n-as arata cu degetul spre cineva care ar vedea-o in felul asta, tocmai pentru ca nu-i deloc greu.
Dar indiferent de felul cum vrei sa o citesti, sunt destule lucruri care nu te pot lasa rece. Printre altele, descrierile traznet. Am sa aleg doua, ambele extrem de viscerale insa in doua moduri foarte diferite. Prima, ca sa stiti, este despre o piata publica:
Asezata pe propria groapa de gunoi, era in permanenta supusa nestatorniciei marii furtunoase, exact in locul unde rigiielile golfului inapoiau uscatului dejectiile din santurile de scurgere. Tot acolo erau aruncate ramasitele de la abatorul din vecinatate, teste hacuite, maruntaie puturoase, resturi de animale care pluteau zi si noapte intr-o balta de singe. Vulturii gallinazos si le disputau cu guzganii si ciinii intr-o incaierare perpetua, printre cerbii si deliciosii claponi de Sotavento, atirnati de stresinile baracilor, printre trufandalele de Arjona, insirate jos, pe rogojini.
Sau:
America Viruna, cu trupul palid dungat de razele ce patrundeau prin jaluzelele trase pe jumatate, nu avea virsta la care incepi sa te gindesti la moarte. Facusera dragoste dupa prinz si se odihneau in lincezeala siestei, goi amindoi, sub ventilatorul al carui biziiit nu reusea sa acopere duruitul ca de grindina stirnit de vulturii plesuvi care se plimbau pe acoperisul de tabla incins de soare.
Un alt lucru excelent e finalul, ca de altfel intreaga tratare a temei imbatrinirii. Totul pare sa se deterioreze impreuna cu personajele, totul pe acel riu devine pustiu, gol, dezolant. Si cu toate astea, Marquez stie cum sa puna asta in balanta cu iubirea atit de mult discutata in cartea sa. In final, cel putin pentru mine, totul miroase a iluzie, a amagire. Si asta e tocmai ceea ce mi-a placut mai mult.
Pentru mine nu conteaza deloc daca in realitate lucrurile stau sau nu asa. Imi place constructia, subtilitatea ei, maiestria tehnica. M-am indragostit :) . Iubesc desavirsirea lui Marquez ca povestitor. Iar daca astfel de lucruri va plac si voua atunci cititi neaparat cartea, merita!
