Eu plec
Ei, uite ca de bine ce ma laudam, vine si o carte care nu prea mi-a placut. Adica n-a fost nici prea prea, nici foarte foarte. Adica: “meh”.
Cartea este “Eu plec” a lui Jean Echenoz, citita datorita recomandarilor teroristei. Poate ca, daca as sti un pic mai bine franceza si l-as fi putut citi pe Echenoz in original, lucrurile ar fi iesit mai bine. Asa, am simtit uneori ca traducerea scirtiie. De exemplu, o fraza despre tintarii din apropierea cercului polar: “Nu-si mai conduc atacurile in escadrile compacte de zeci ci de sute pe metrul cub, va intra in nas, in gura, in urechi si in ochi in vreme ce umbli nauc de colo-colo, luind in picioare permafrostul.”.
Of, of. In orice caz, neavind textul in original nu vreau sa arunc cu oua spre geamul cui nu trebuie, asa ca mai bine revin la carte.
Felix Ferrer pleaca. Pleaca, sau mai bine zis incearca sa plece, de linga viata sa asezata in tipare mecanice. Pentru ca este un tip care face mereu aceleasi lucruri in acelasi fel, de la felul cum se rade si se spala pe dinti pina la ora zilei in care isi aprinde prima tigara.
Gestul sau (ca multe alte lucruri din cartea asta) nu pare sa fie determinat de vreo motivatie precisa. Cert e ca nu-si schimba decit intr-o mica masura naravurile de tipicar. In timp ce Ferrer incearca sa dea piept cu timpul, Baumgartner ar dori ca timpul sa treaca pe linga el fara sa-l bage in seama. Nici unuia nu-i iese.
Povestea e un fel de imbinare intre opusul unui roman politist (Echenoz ne arata indiciile cu degetul, didactic, nu suntem lasati sa alunecam in capcane de logica pentru ca nu asta e ideea) si urmarirea tacticoasa a vietii (destul de plicticoase) a celor doua personaje.
Multe imagini se invirt in jurul timpului; de la chestii destul de evidente ca centrul spiritual din aeroport sau scena foarte faina a inmormintarii lui Delahaye pina la detalii mult mai marunte ca bucata de sirma cu care Baumgartner se joaca de vreo doua ori. Mai e o tema oarecum inrudita, care apare foarte des, cea a impregnarii, a infiltrarii. O prima forma a ei e o descriere a buruienilor ce napadesc orasul, repetata de citeva ori. O alta se refera la “numitul Fletan”:
“Mai tirziu, pe strada, Baumgartner verifica daca nu i s-a depus pe haine vreo murdarie, vreo ticaloasa de molecula in suspensie in atmosfera de la numitul Fletan”
“Numitul Fletan coboara din vehicul, ridica receptorul si pronunta citeva cuvinte. Pare sa inregistreze un scurt raspuns apoi, abandonind pe aparat citeva molecule din faptura lui - un fragment de cerumen obturind acum o perforatie din receptor, o picatura de saliva intr-unul din orificiile microfonului -, inchide ridicind o sprinceana.”
Nu-s rele lucrurile astea, desi nici mare lucru nu-mi par. Nemultumirea mea principala e ca, dupa gusturile mele, Eu plec e prea incarcata de “observatii inteligente”, jocuri de cuvinte, propozitii care fac tumbe si tin mingi pe nas asemenea focilor de la circ.
Echenoz se delecteaza cu o serie de faulturi la adresa literaturii. Cel mai sesizabil, intervine ca narator, comentind surprins ceea ce fac personajele sale sau chiar adresind replici directe cititorilor (desi naratiunea e la persoana a III-a). Pe linga asta, are o maniera originala de a-si lega capitolele, de exemplu facind referire la ultimele cuvinte cu care se incheia capitolul precedent. (intre capitolele 4 si 5, 13 si 14 etc.).
Dar dincolo de aceste imagini si de trucurile sale, Echenoz nu pare sa faca nimic iesit din comun cu cartea asta. Cel putin nu pentru mine. Daca voi ati citit cartea si vi se pare ca am scapat eu ceva din vedere, va rog sa-mi spuneti in comentarii, dar mie nu mi s-a parut prea buna. Nici personajele, nici descrierile, nici actiunea, nici ritmul, nici stilul, nimic din toate astea nu mi s-a parut remarcabil. Nu tu piine, nu tu sare, nu tu suveniruri cu Dracula, la o asa primire cum sa se simta turistul bine?
