The Catcher in the Rye


Dupa ce am citit-o prin liceu, fara s-o termin si fara sa-mi placa o iota din ea, am vrut sa revin acum asupra romanului lui Salinger, The Catcher in The Rye. Nu pot decit sa observ ce diferenta enorma e intre traducere si original, intre felul cum citeam atunci si cum o fac acum. E una din cele mai bune carti pe care le-am citit anul asta.

Nu mi-a fost greu sa-mi dau seama ce fel de carte e inca din acel atit de cunoscut prim paragraf:

"If you really want to hear about it, the first thing you’ll probably want to know is where I was born, and what my lousy childhood was like, and how my parents were occupied and all before they had me, and all that David Copperfield kind of crap, but I don’t feel like going into it, if you want to know the truth.”

Asadar totul incepe cu un fel de croseu in figura aplicat literaturii “clasice”. Si totul, stilul, forma, felul extrem de subiectiv, autoreferential si haotic in care Holden povesteste, toate astea indica un fel de revolta la nivelul frazei. Descrierile, imaginile expresive sunt aruncate la cosul de gunoi.

Ceea ce nu inseamna ca Salinger e citusi de putin neglijent. In Catcher in the Rye limbajul insusi devine un mod de expresie. Fiecare greseala gramaticala a lui Holden, fiecare digresiune si fiecare digresiune de la o digresiune e gasita cu ceea ce eu consider foarte mult bun gust. Nu doar atit, dar sunt de remarcat si citeva automatisme (de exemplu toate People always … / People never … ) care spun mult despre personaj. In final modul de a se exprima al lui Holden devine cel putin la fel de important ca lucrurile pe care le spune.

Si ce personaj! Acum inteleg perfect de ce milioane de adolescenti s-au indragostit de felul de a fi al pustanului astuia. Holden Caulfield refuza sa se maturizeze, sa-si ia locul intre acei phonies despre care vorbeste constant (apropo, il compatimesc pe traducatorul care a trebuit sa-i gaseasca echivalentul cuvintului astuia in romana; imposibil). O refuza instinctiv, dintr-un fel de dorinta de a nu-si pierde inocenta. Poate cel mai bine pot explica dind un citat. Asta, cred eu, este cel mai important fragment al cartii:

"Anyway, I keep picturing all these little kids playing some game in this big field of rye and all. Thousands of little kids, and nobody’s around - nobody big, I mean - except me. And I’m standing on the edge of some crazy cliff. What I have to do, I have to catch everybody if they start to go over the cliff - I mean if they’re running and they don’t look where they’re going I have to come out from somewhere and catch them. That’s all I’d do all day. I’d just be the catcher in the rye and all. I know it’s crazy, but it’s the onl thing I’d really like to be. I know it’s crazy."

Holden e deprimat si nefericit, are probleme mintale si ginduri de sinucidere. Felul sau de a fi il impinge si mai mult spre starile depresive la care este predispus. Si, dupa cum spuneam, acum inteleg perfect de ce un astfel de personaj are lipici pentru o virsta la care cei mai multi dintre cititori se inchipuie ei insisi mici Holdeni razvratiti in fata nedreptatilor lumii adultilor.

Acum, e destul de greu sa citesti analize atit de ironice si necrutatoare ale celor din jur venind din partea unei puslamale de 16 ani fara sa-ti pui niste intrebari. Se simte faptul ca vocea lui Holden nu este tocmai cea a unui baiat ce inca n-a depasit bine pubertatea, dar Salinger pastreaza asta sub control. Scriitura are un fel de ingenuitate care face ca rezultatul final sa para o voce a unui copil precoce cu o intuitie nemaipomenita. Evident totul e o iluzie, ca doar de-aia e fictiune. Insa iluzia asta are o finete artistica minunata.

Catcher In The Rye ar putea fi un bildungsroman, daca ai simti ca Holden merge in vreo directie. Nu o face insa si poate ca asta e cel mai interesant lucru. Nu e un astfel de roman pentru ca personajul principal refuza sa creasca, refuza sa cedeze.