Arta Popescu

A durat mai mult pina am reusit sa-mi adun gindurile despre cartea asta, la fel cum a durat destul de mult si sa o citesc. Formarea legaturii dintre mine si Arta Popescu nu a fost imediata. Ea nu putea sa apara in absenta rabdarii. Dar de mult nu m-am bucurat atit de mult ca am avut ocazia sa citesc o carte, de privilegiul lecturii ei.

Volumul  lui Cristian Popescu (primul, dupa cum ne roaga el sa-l consideram in nota de la sfirsitul cartii) este poate cea mai reusita carte de poezie din cite am citit. Si desi e adevarat ca n-am citit prea multe, sunt cazuri cind nu ti-e deloc greu, chiar din postura de turist cvasidebutant in poezie, sa observi ce-i prisoseste autorului: clasa. Desi sunt multi poeti romani contemporani pe care vreau sa-i citesc, sunt sigur ca nu voi regasi prea curind ceva atit de reusit.

Arta Popescu acumuleaza in paginile ei estetica lui Cristian Popescu. Legatura aproape amoroasa dintre el si Arta e dezvoltata intre felurite imagini, intre o multime de analize introspective, in poezii uneori deosebit de lirice, alteori apropiate de eseu in forma. Popescu e nebun dupa Arta, e indragostit lulea:

“Ah, Doamne! Toata seara m-am gindit la cintareata aia, aia de-i profesoara si la Conservator … Stii tu: Arta Florescu. Pai numai sa-ntilnesc eu o fata s-o cheme asa: ARTA! Nici nu m-as gindi: imediat as lua-o de nevasta! Ce mai, cu acte-n regula: Arta Popescu! Doamne, macar de mi-ai scoate-o in cale…

Ca stii si Dumneata ce-mi place s-ascult pasarelele astea de-afara! Ce mai cinta si ele!… Si-asa, fara sa stie, saracele … Parca nici n-ar cinta… Parc-ai fluiera Matale la lume. Ce? Nu fluieram pe vremuri si noi? Fluieram!… Ca baietii, dupa fete… Ca buna mai e si lumea asta! Te-apuca un dor!… Te-apuca doru’ al mare: al Artei!…”

Insa, in acelasi timp, Arta e data jos de pe soclul statuii sale. Cristian Popescu o priveste foarte des ca pe un hau in care sufletul lui se arunca. Nemaipomenit mi se pare urmatorul fragment (cu parfum de Urmuz):

”[…] Cumpara cele mai reprezentative statui sau busturi ale poetilor nostri. Achizitioneaza apoi foarte multe icoane vechi, pe lemn, din care, fiind batute in cuie, se vor confectiona sicriele statuilor marilor poeti. Statuile celor mai putin importanti vor fi inmormintate in sicrie custi, sicrie cu gratii. Drept pedeapsa. La orice comemorare, respectiva statuie va fi dezgropata si, atirnata in clopotul urias al catedralei cimitirului, va avea marea onoare de a fi folosita timp de un sfert de ora drept limba de clopot. Apoi, bineinteles daca nu se va sfarima, va fi inhumata la loc cu toate onorurile.

Numai statuia lui Eminescu (cea din fata Ateneului) a fost topita si, cu bronzul ei, a umplut casa marii admiratoare a literelor romanesti: clante, cratiti, ibrice, tigai, ceasuri, pendule, inele, cercei - toate din bronz. Si-atirna Eminescu, ticaie Eminescu, prajeste Eminescu, arata regulat ora exacta. Pina la urma a fost pusa la punct si fabricarea, din fruntea poetului national a unui trenulet electric.”

Viziunea asupra sa ca poet e plina de autoreferinta si autoironie, Popescu nu ezita sa faca referire la singuratatea sa, la viata sa de noctambul, la problemele sale mintale, la trecerile sale prin sanatorii. Deseori e serios in privinta lucrurilor astora, insa mai mereu gaseste loc pentru o gluma. Poate combinatia asta intre gravitate si umor pe care Cristian Popescu stie sa o foloseasca atit de bine a fost, pentru mine, una din cele mai fermecatoare trasaturi ale poeziilor lui.

“Ah! Cit de induiosator este sa fii nebun! Eram asa, ceva, ca ultima promotie din toate gradinitele de copii si din toate scolile, chiar ultima, cea dupa care toate aceste institutii nu si-ar mai gasi rostul si-ar trebui desfintate din lipsa de nasteri, din lipsa de clienti. Era asa, ca si cum ar veni un puradeu, mi-ar lua luminarea din cap si s-ar juca cu ea de-a fumatul. Un puradeu negru ca abanosul care ar ride de unul singur si chiar mi-ar fuma luminarea pina la capat. Mi-ar strivi chistocul de timpla si-ar pleca linistit.”

Toata intoarcerea asta pe fata si pe dos a Artei, toata oscilatia intre iubire si dispret pentru ea ar putea fi derutante. Dar Popescu inlatura riscul asta, aproape de la inceputul cartii. Cred ca fragmentul asta il face, aproape, un erou al meu:

“Eu de-asta scriu: ca sa ma las de scris. Ca sa ma pot ocupa - odata si-odata - cit mai bine si mai firesc de trait (In mare masura viata de zi cu zi se opune scris-cititului care-i numai de noapte cu noapte). Poezia e un mod vindecator de a fi, un tratament de intretinere. Nu am dupa ce degete sa ma ascund: imi accept, imi asum boala. In cazul meu, accidentele existentiale, saracia, frica, neputinta de a iubi, orgoliul, destrabalarea nu se pot (pe rind sau toate laolalta) calma si inaltura decit in momentele exploziilor emotive, mentale, sufletesti si temperamentale, doar in bubuituri ale inimii care - la rindul lor - se descarca, se inmoaie prin receptare si prin producere de diverse expresivitati artistice.

Bineinteles ca in acest caz singura motivatie sincera si reala a faptului ca “ma dau” scriitor nu poate fi decit mult visata bucurie de a nu mai avea ce sa scriu. Adica de a-mi scrie singur, intr-un sfirsit, opera capitala: biletul de externare”

Din pacate Cristian Popescu a murit la 36 de ani. Tinind cont de asta nu pot sa termin postul asta intr-o maniera prea optimista. Pot doar sa va recomand din nou sa faceti pe dracu-n patru si sa faceti rost de unul din volumele lui. Si poate o editura va face putin abstractie de criza asta, si va reedita pe datorie cite ceva din scrierile sale.