Literaturism Calatorii printre carti

In urma cu citeva zile citeam pe blogul Biblioteca Babel despre cartea lui Petru Cretia. Dreaming Jewel a scris foarte fain despre ea, asa incit nu a durat mult sa o cumpar si sa o citesc. Si, evident, mi-a placut. Spun evident pentru ca e foarte greu sa nu-ti placa un asemenea tratament al Iliadei. Petru Cretia arunca o privire temeinica, atenta si plina de caldura asupra ei. Cartea mai are si un eseu despre Ariel, dar pe acela nu l-am citit inca, pentru ca mai inainte trebuie sa citesc The Tempest.

Nu pot sa nu remarc din nou cit adevar e in spusele lui Nabokov, in introducerea cursurilor sale de literatura: “Curiously enough, one cannot read a book, one can only reread it. A good reader, a major reader, an active and creative reader is a rereader.”. Si mai inghit in sec putin regretind ca nu pot sa citesc de doua ori cartile inainte sa ma apuc si sa va povestesc voua despre ele. Dar poate, in viitor, cine stie …

Petru Cretia in schimb, a recitit Iliada de atit de multe ori incit valseaza printre versurile ei. A citi eseul asta e ca si cum, dupa ce te-ai uitat la o partitura si ai incercat sa buchisesti citusi de putin notele, un virtuoz in ale muzicii ar interpreta-o in fata ochilor tai, aparent fara nici un efort, lasindu-te cu gura cascata. Iliada e aceeasi carte pentru toti, insa nu toata lumea o poate citi la fel.

In prima parte a eseului, sunt refacute partile din viata lui Ahile ce preceda evenimentele descrise in Iliada. In cele 24 de cinturi ale poemului, Homer face numeroase referiri la faptele premergatoare acelor ultime zile din viata lui Ahile. Toate sunt recompuse in eseul asta intr-o povestire clara, foarte placut scrisa si in acelasi timp amanuntita. Bunaoara:

“Au trecut niste ani si peste Grecia s-a intins marea umbra a razboiului cu Troia. A venit in Ftia Nestor, regele din Pylos din Elida, un barbat pe atunci inca in puterea anilor, insotit de Odiseu: umblau prin intreaga peninsula ca sa adune luptatori impotriva cetatii lui Priam. Cind i-a vazut pe Nestor si pe Odiseu, Ahile, surprins, s-a repezit la ei, i-a luat de mina, i-a poftit, plin de curtenie, sa sada si sa se ospateze, dupa care Nestor i-a imbiat pe Ahile si pe Patrocles, sa plece cu ei si sa se alature razboinicilor care urmau sa atace bogata cetate de dincolo de mare. Cei doi tineri primesc indata, ispita gloriei era prea mare si prilejul prea bun sa iasa din acel colt uitat al Greciei si sa fie partasi la o expeditie cum alta nu fusese.”

Dupa aceasta prima parte urmeaza o descriere minunata a lumii Iliadei. E plina de viata, suna frumos si te face sa regreti ca Petru Cretia nu a si tradus poemul pentru ca sigur i-ar fi iesit nemaipomenit. E o bucurie sa citesti ceva ca asta in locul unei sforaieli academice oarecare:

“Toate acestea se dezlantuie pe cimpia de sub Troia, batuta de vinturi, iar vinturile vin sa-i rascoleasca pulberea si s-o inalte in virtejuri pina dincolo de nori, pulberea si asa rascolita de zbuciumul luptei, imbelsugat udata de singe. Eroii mor cazuti in praf, orbiti de umbra. Praful cimpiei e o prefigurare a pulberii in care toate se intorc, si cele mai mindre cetati, in frunte cu Troia. Straluceste cimpia aceasta pina la cer de scinteierile coifurilor, armurilor, sabiilor, lancilor si adesea pare bintuita de flacari, care sunt flacarile fortei, sub cerul senin, forta care traieste si vrea sa ramina sub soare. […]

Si astfel, cimpia plina de mindrie, de moarte si de slava, cimpia stearpa si batuta de vint de sub Troia, inainte sa devina pustiu si amintire, cenusa si tacere, mai traieste inca o data, si apoi mereu, ca vesnice valuri, puhoaie, paduri si stele, ogoare si vinturi”

Sunt descrise apoi diferite notiuni fundamentale ale poemului ca violenta sau gloria si felul in care se raporteaza personajele la ele. Partea asta merita citita si rascitita pentru ca e intesata de observatii care te fac sa vezi poemul cu alti ochi. De exemplu:

“Viata si moartea omeneasca se transfigureaza in poem, cimpia plina de singe si de lesuri devine poveste de spus mai tirziu si de ascultat mai tirziu. Lumea homerica nu are gindul sa-si asigure nemurirea inaltind morminte trufase, gradini suspendate, piramide, sfincsi, temple uriase. Ii ajunge nemurirea poeziei.”

Relatia dintre Ahile cu celelalte personaje precum si o analiza intinsa a acestuia ocupa cealalta jumatate a cartii. Intregul demers mi se pare o incercare a lui Petru Cretia de a imbogati imaginea usor simplista ce i-a fost construita eroului homeric de-a lungul timpului. Si nu numai atit, dar e si o incercare reusita.

Departe de a fi doar un razboinic crud (si unul nemaipomenit) Ahile da dovada deseori de noblete sufleteasca si o mare sensibilitate la tot ceea ce se intimpla in jurul sau. De altfel, minia lui Ahile, centrul atentiei atitor cititori ai Iliadei, nu este decit una din manifestarile sale. Ahile isi traieste toate starile aproape de absolut, fie ca e vorba de aceasta minie, fie ca e vorba de regretul pierderii lui Patrocles sau de compatimirea lui Priam in sfirsitul poemului.

Daca v-a placut Iliada si mai ales daca nu v-a placut, eu cred ca merita sa cititi cartea asta. Pentru mine a fost un excelent ghid turistic al poeziei homerice, scris de un impatimit al Iliadei. Eu incepusem sa citesc Odiseea inainte sa citesc asta, iar acum o voi continua. Asadar, e posibil sa treaca putin timp pina cind voi scrie din nou pentru ca Odiseea nu se citeste cu una cu doua.