Literaturism Calatorii printre carti

Citind debutul ei, din pacate destul de intirziat, imi dau seama ca Svetlana Carstean maninca poezie pe piine la micul dejun. Apoi merge intr-un atelier si stringe poezia in menghina. Mai tirziu o vede in Inobxul sau (fie el gol sau plin) si dupa aceea o viseaza printre prajituri si printi.

Cind a aparut volumul ei s-au gasit vreo citiva comentatori (pentru ca mereu se gasesc, nu-i asa?) care sa intrebe “Dar ce, asta e poezie?”. Acum eu nu stiu ce e, daca e poezie sau proza lirica sau nici una dintre astea, dar cert e ca e tare faina.

Evident ca poezia e despre menghina, despre perioada aceea infasurata in menghine si careuri si atit de multe semne distinctive si simboluri. Insa ce e foarte interesant e ca desi menghina porneste cumva din rolul sau obisnuit de strivitoare (in cam toate sensurile in care poate fi spus cuvintul):

Ai sa stai asa pina in clipa in care vei cadea, chiar inainte sa prinzi de veste. Trupul tau se va rostogoli si ochii ingreunati, fara culoare, vor mai avea doar ragazul sa vada cum menghina, smulsa din bancul ei de lucru, se naruie peste tine, cersind o clipa de odihna pe care, de bunavoie, nu i-ai fi dat-o. Sa nu incerci inutil sa te feresti din calea ei, ci sa o primesti, ca pe un dar, cu bratele deschise.

ea devine cu timpul altceva. O modificare in estetica (oare e bine? oare e rau? eu zic ca-i de bine) o inalta, o infrumuteseaza si o voce ajunge sa-i sopteasca firii de Oblomov:

Deschide usa si primeste in dar gradina pe care cu miinile mele am sadit-o, am ingrijit-o, am udat-o, am asteptat sa creasca, sa dea roade. Nu una, nenumarate menghine rasarite trufas intr-un gazon nesfirsit.

Un banc de lucru urias.

Straturi de menghine cersind iubirea ta fara margini.

Daca nu vrei azi, poate miine. Ele au o mare rabdare.

Stai macar in prag si priveste de acolo gradina proaspata, nevinovata, o lume intreaga de boboci, a ta cu totul.

Mai tirziu accentul se muta pe familie, urmarind, cred eu, acelasi spectacol privit dintr-un alt unghi, intr-un alt colt al sau:

Zilele seamana intre ele, toate lucrurile seamana aici unele cu altele, dar cel mai mult seamana dupa-amiezele de duminica. Bucataria are o fereastra pe unde privim toti trei la ce se intimpla afara. Urmarim cu rasuflarea taiata gesturile vecinei de la doi, din blocul din fata noastra. E o vecina ca oricare alta. Ne curpinde o tristete fara leac atunci cind, dupa ce a intins pe sirma doua paturi, pleaca inapoi in casa ca si cum nici n-ar fi fost. Imaginea se fringe, lumea se goleste de ceea ce era mai atragator pe cuprinsul ei. Atunci privirea alearga in mare graba dupa altceva si se agata de orice trecator, de orice pasare sau chiar de obiectele raspindite in balcoane si la ferestre, de rufele atirnate stingher in bataia vintului.

Pentru mine, ca literaturist ce viziteaza destul de rar poezia, foarte mult din Floarea de menghina se invirte in jurul acestei priviri care incearca sa gaseasca ceva atragator in toate nimicurile din jurul sau. Si nu numai ca incearca, dar reuseste.

In vis lucrurile iau o intorsatura diferita: visele neimplinite capata dimensiuni homerice, ajungind ele insasi sa striveasca una din bucuriile copilului, cea a prajiturilor.

Altfel

totul era posibil

in visul meu XXL

ca si printul meu XXL

ca si tortul lui supraetajat.

Asta spun eu.

Iata un vis frumos.

Daca n-ar fi privirea printului,

infricosatoare si aspra.

[…]

Unde e dulceata acestui tort care nu se termina niciodata?

Unde sunt prospetimea si delicatetea lui de tort supraetajat?

Mereu aceeasi dulceata, aceeasi frisca alba, ca un pustiu intins si nevazut, aceleasi cirese rosii confiate pe care esti obligata sa le maninci fiindca sunt atit de bune, aceleasi valuri de crema colorata care se rostogolesc neincetat prin fata ochilor tai, ca un flux si reflux inevitabil.

Pina aici totul e ca un fel de studiu liric al unui moment (as vrea sa spun a unei perioade, dar pare mai mult un moment care se repeta la nesfirsit). Urmeaza putin mai incolo “Cartea singuratatii sau Do You Yahoo?”. Mie mi se pare foarte fain scrisa, insa pare doar un afterthought, ceva la fel de acut simtit insa dislocat, nelegat de tot ce se intimplase pina atunci in carte.

In afara acestei mici obiectii, Floarea de menghina mi-a placut tare mult. Un calduros “Si la mai mare” Svetlanei Carstean. Astept cu nerabdare sa citesc ce va mai urma acestei flori. Poate una de tastatura? :)